Stai, stai, dacă tot sunt în stare,
și-mi sunt și-n stare și în stare,
stai, stai, să-ți intru-n piele.
Dar oare pot?

Ești netedă, te conturează inceputu-n cerc:
din punctul ochiului, cerneala-ți crește în lungime
și te săruta.
Lucid. Cu buze drepte, fără miros.
Puțin mai sus decât e natural.
Ai parcă prea multe tonuri de gri, pe care să-l specific?
Îți
contorsionezi textura ca pe-un schelet lucios.
Ai ten de porțelan, pupila-ți crește-n jos,
ce bine că e mare și se uită.
E mare și se uită-n mine.
Crezi că ești mare, tu, iubito, ești uitată.
Ești singură un val în tine, bogată-n
estetici pur aproape inumane,
ești una, o...
făr' de culoare.
Nu-mi înțelege limba-n mod greșit.
Armonia ți-e-ntruchipată, tatuată-n stare.
Tu ești marea fără culoare.
O mare nealbastră, și toți îți suntem veșnic
îmbibați cu datorie,
nu-ți vrem decât alb-negrul.

Te rog, nu, nu ne da prea multă,
și nu vreau să specific ce fel de,
nu vreau să mă gândesc că ai putea avea,
nu-ți trebu'e nici măcar culoarea mea.
Acum ai înțeles de ce ești nealbastră?
Interpretează-mă
cum eu ți-am apretat
obrazul:
cu-nțeles.
Parcă și haosul din tine e prea drept.
Da-ți jos din ordin', vino înspre mine.
Ai osul alb machiat pe os, iar pantomima asta-i
perfectă pentru ochi,

dar nu-i perfect

pentru marea din tine.
Care-i și ea albastră-violet.