cum trec anotimpurile peste oasele mele trosnind
și cum lasă urme adânci de șenile în carne
mamele își plimbă fii în cimitire și plâng
prin poduri de fum poetul își târâie versurile albe
ca pe niște lanțuri și ele zornăie strident neînchipuit de greu
se mai aud și pași târșiți pe coridoare
și poștașul țipând și fata bălaie cum moare
și cum uitarea roade din tine frumos așezată pe raftul de scrum
nici nu știi cât o să te doară cuvântul nespus
dar și amintirea țigării fumate pe balconul strâmt
în hotelul de aer cumva azvârlit la marginea mării
marea aceea cu valuri de cretă și alge mugind

te-am visat că erai precum Afrodita în spumă arzând
și cum marea rupea bucăți mari de carne din tine
până nu mai rămâneai nimic nici cât bobul de zare
parcă mă vedeai cum înotam dincolo de digul spart de furtuni
ai fi vrut să plângi ai fi vrut să mă strigi să mă chemi înapoi
dar știai că dincolo de dig nu mai am cum să te aud
eram doar eu și marea într-un zbucium divin
și pietrele din dig cernite de aerul ud și sărat

pentru că devenise periculoasă
ai închis cu zăbrele câmpia din sufletul meu
și în acest timp cred că sute de poeme ți-am scris
poeme cu inorogi orbitori
cu grifoni răzlețiți cu știme și zei cu pasărea rock și mume de zmei
fără să știu că în larg marinarii fabricau poeme din orice
le puneau la sticle și le lăsau să plutească așa în calea tuturor