CLEPSIDRA


Îmbrăcat în tăcere
îmi plimb arterele complice existenței,
esențe sublime asasinează amintiri,
rugăciuni pioase mă mai apără,
trec peste nevoia de a te respira
lângă mine,
plătesc, mereu plătesc
îndrăzneala de a gândi, de a visa,
de a dori.
E cazul să-mi rup tija florii
care se tot uită după soare
în zilele ca nopțile galbene,
în nopțile ca zilele negre,
sufocat de prea multa viață
îngrămădită în mine
ca o boală fericită că o adăpostesc
în umbra unei naive speranțe
îmbătată de zâmbete false.
Clepsidra se vrea răsucită,
dar la ce bun!?