mi-am propus să extirp
tumoarea pesimismului endemic
de astăzi învăț (odată cu omenirea – totul fiind interconectat)
să spun nu

nu mai accept să tapetez pereții casei
cu așteptări
labirinturile cu oameni ghemuiți prin colțuri
vor trebui să îmblânzească
respirația spaimei
știu bine drumurile din picioare pot fi și drepte
circulare sau elipse
nu-mi pasă că la fiecare răscruce
minotaurul pândește
știu deja că-i secondat de un sfinx nemilos
(am avut câteva ciocniri particulare
terminate cu remiză)
întrebarea își scoate zilnic tridentul din
măruntaiele gândului uneori doare năprasnic
dar o iluminare lasă
la căpătâiul clipei amorțite

șarpele adună mănunchi urmele stelelor
din pielea mâncată de îndoieli
cariile au o știință a lor să ajungă direct la esențe
doar urmează impulsul
(dacă asculți cu atenție oriunde există un impuls electromagnetic)
un licăr semnează locul fiecărei chei lăsate să ruginească
o ușă așteaptă să fie deschisă

arahne se instalează
(ăsta-i un comunicat important)
țese macat de iubire din flori și din spini deopotrivă
mâluri și ceruri licitează aprig (nu de-acum de milioane de cicluri)
fiecare centimetru cub de carne forfotește de aștrii
leapăd benevol colanul de găvane de la gâtul sorții nimic
nu poate deschide arenă
de nu schimb polii magnetici ai lumii
nimeni nu pierde-n câștiguri energia primordială
fiecare poartă codul în sine
meridianele eului funcționează după algoritmul
nodului gordian

eu mă despoi de negații ca să arunc oceanelor
abisul meu de lumină

ochiul înalță foișor de înțelesuri la intersecția iluzorie
a veșniciei
în jungla virgină-a privirii nu rătăcesc
călăuza pulsează în toate cu propria-mi inimă

dulapul de taine deschid
îmbrac rochia de vise infinitul așează cuminte cutele timpului
peste degradeul emotiv al efemerului

îmi pun pantofii strâmți ai clipei
și deschid ușa lumii