e noapte–acum târzie, iar ceru–nalt senin;
și–i găurit de stele, și–i găurit de lună…
simt un fior în spate, ca gheara unui spin
căci lupii sunt pe–aproape și urlă a ,,noapte buna!”

o bufniță mirată se sperie de-un șarpe
un liliac planează, sperând s-audă tot
iar vântul urlă straniu și atinge corzi de harpe
crescute din spinarea unui bătrân coiot.

aud gemând tăcerea și-mi șuieră a frică
simt pași venind aproape iar tâmplele îmi ard.
aș vrea să fiu acasă, aș vrea să fiu iar mică;
brrr, frica nu se-ascunde sub tonele de fard!

o oră de teroare egală e cu ora trăită-n desfătare
dar o simțim mai vastă și o trăim intens.
din toate astea acuma se naște-o întrebare:
de ce uităm ca ora trăită-n desfătare
s-o facem lungă-lungă
și să îi dăm un sens?