nu trebuie să bat la ușă pășesc în mine inocent smerenii
cu genunchii tociți pleacă în pelerinaj prin atomii
care strigă numele meu separat mă împarte chemarea unicului
tuturor solvența iubirii e binecunoscută axioma
e plină de fluturi eu polenul penetrez aerul cu omagii subtile
puțin câte puțin templul soarelui își multiplică arhitecturile stranii
în arterele timpului meu
sârguința de-a fii ar ajunge dacă incisivii cunoașterii nu s-ar toci periodic
învăț odată cu frământatul lutului să înod luceferi
la încheietura brațelor aerul miroase a prunc alăptat proaspăt
în căuș nu caut urma arginților nici linia norocului
îmbrățișarea nu-i virusată de îndoială pentru mine muntele
chiar sare în mare dar e muntele meu
mustește de prometei îi recunosc după incandescența atingerii
indiscutabil zborurile vor avea altitudinea credințelor
chiar de-aș putea să donez supernovele
din falange (notarii n-au tipizate pentru idealiștii irecuperabili)
gravitația
ar învinge pe cel ce nu simte văzduhul din piatră
peste umărul vulturului zeic m-am lăsat privit de abis
mi-am adunat genunchii din scoică
sub binecuvântările tale am lăsat la apă corăbii expediția spre centru
(spre el/ea/eu ca lumină sau ca dimensiune cuantică)
se pregătește minuțios de milenii
tridentul va să-mi despice spaimele necruțător
până la măduvă
mări impudice au început să-mi adoarmă în palme
un fel de melodie a tăcerilor astrale mi-a îngerit visele
le-am agățat ca pe ștergare deasupra ușii
să-mi vegheze icoanele

lumina din oamenii mi-a luat cu asalt sufletul
redută gata să predea cetatea

dizolvările mele astrale mi-au rătăcit spațiul și doar aerul
lasă în urmă amintiri suave cu miros de busuioc

așezându-se-n cruce