De la fereastra luminată cum galbenul de ou lucios,
Plecat din buzele în freamăt de frăgeziri de roșii maci,
Se înalță cald fuior de vis în ruga gândului sfios
Cu timp ușor, de zbor… copila, doar ochi-i desfrunzind copaci.

Ar vrea, cu mâinile întinse din vârf de muguri, să atingă
Și ea din bolta toată stele, să-și simtă astrul fără nume
Acum, când încă n-o cunoaște, dar știe că de-ar fi să stingă,
Copila-i va fi o scânteie, o zi, sau noapte… lăsând lume.

Nu știe că-i așa firavă, numai speranțe, de va fi
O rază să-și îndrume licăr în umbra astrului pribeag
Și ar vrea în palmele-i să-l țină, în răsăriri de zi cu zi…
Să și-l culeagă din sclipiri pe-o ață în colier, șirag.

Întreabă licărul, copila, cine o așteaptă în prag femeie
Și cum va fi pășitul roșu de drag, din sânge de fecioară,
Iar dacă dor este etern, sau spulberări veÈ™nicu’ încheie
Și, lacrimile-s de extaz, ori stoarcere… de-ar fi să doară?

În palme își încălzește starul, cu răsuflarea întretăiată,
Plăpânda fată cu păr moale, tot o mătase sclipitoare
Și vrea în dar să dea la stea cosița-i, coadă ea să-și facă…
Cometa lui să poată fi, de vrea… lucinda călătoare.

Și astrul rece parcă înmoaie din albăstrimea de ghețar
Și parcă pâlpâie a ou, un galben cald de gălbenuș,
Ce se topește în sticla în ramă, ca bobul de-un mărgăritar,
Jurând să stea suflet ferestrei copilei, partener de urcuș...

Când vor pleca, o zi, o noapte, cu același nume... Spiriduș...
04.02.2014