Cine întreabă cum se trăiește în templul zeilor,
străbate întunericul cu ochii țintă la cer
și descifrează semne pe care mulți nu le văd.

În trup își simte voința, sabie tăioasă.

În parcul cu trandafiri, orașul își desenează conturul,
frumosul se pornește pe străzi,
fetele pășesc mândre și simt fără îndoială
cum ceva șoptitor în inimi își face culcuș.

Iar pentru voi totul trebuie să fie răbdare.

Am înflorit în surâs, teama am aruncat-o departe,
cei care se-ntorc odată cu soarele
nu-și pot cruța-n dorințe, iubirea cu patimă.

Aș vrea să mă părăsească îngerul pierdut,
înfășurat în scrisul crinilor albi.

Ca o femeie sărutată noaptea pe vise
cu gesturi dezlegate de culorile toamnei,
puse în portativul cu note înalte
pe care nimeni nu le poate cânta.

Iubirea lăuntrică nu se învață pe note.