Am fost flămând de când mă știu
O foame plină de aviditate
Care mă roade și acum, târziu
Și mă tot rupe de realitate

Flămând de clipele de voioșie
Dintr-o copilărie de povești
Cea cu efuziuni de gălăgie
Și cu trăsnăi aproape nebunești

Flămând de-acea cărare din pădure
Croită doar de pașii mei ștrengari
Căutători atunci de fragi și mure
Printre atâtea tufe și lăstari

Flămând de trenul ce-a oprit în haltă
În care mă urcam atunci cu teamă
După plecarea pe lumea cealaltă
A chipului neasemuit de mamă

Flămând de strălucirea din priviri
Ce-am întâlnit-o de-atâtea ori
Atunci când mă-mbătam cu închipuiri
Și mă trezeam dezamăgit în zori

Flămând de șoaptele ce ne-mpreună
Ca pe liane ce se-nlănțuiesc
Atunci când trupurile ni se-adună
Și când pornirile nu se opresc

Flămând de-atâtea și atâtea doruri
Ce vin și pleacă pe neașteptat
Așa cum pleacă păsările-n stoluri
Libere spre meleagul mult visat

Că foamea este magica dorință
Ce-o porți în tine pe oriunde-ai fi
Care vibrează în a ta ființă
Și reprezintă sensul de-a trăi