Canapeaua fină nu-i decât un scaun ruginit și rece
Sentimentul – praf lovit de vânt, ca și rugina trece
Ea e noima ultimelor zile ale unui crud artist
El – un păcat tentant, nedefinit și trist.

E un moment în care vocile se sinucid pentru că simțurile coincid
Stânjeneala nu-și găsește locul, cârpele primordiale nu decid
Debutează poate unicul prilej de desfătare și candoare
Pe care ea îl aștepta de mult – e învelită în grandoare.

Își etalează cu rușine trupul gol, simțit deplin de palmele zugravului miop
Stimulată cu discreție de un fior prelins pe șoldul ei precum o dâră de sirop
Îmbrăcată-n catifea e pielea ce înebunește simțuri moi și pretențioase
E un creion ce prinde viață, rostul lui fiind să nască arte minuțioase.

Îl privește doar în ochi chiar dacă el evită nevoit privirea ei
Îl îndeamnă s-o atingă mai obraznic, chiar de nu-i în firea ei
Calcă pe dorință.. el e calm, atât de calm încât abia respiră
Sau se bucură prudent de liniște, e fascinat și o admiră.

Mâna lui pe trupul ei – creionul lui, tabloul ei
Foaie palidă și veche încă mirosind a lemn de tei
Tremur în privirea lui întunecată, toate simțurile concentrate
Erotism schițat cu aur negru, feminism, pupile dilatate
Brațe de artist timid și gesturi de bărbat cu doleanțe controlate
Material seducător, ușor amețitor – femeie cu emoții decoltate.

Foșnetul creionului o gâdilă pe nervul care naște afecțiune
Freamătul discret îl lămurește pe zugravul plin de atențiune
Poza creionată le zâmbește amândurora și îi îmbrățișează

Eu tresar cu un creion în mână.. ea visează.