pentru că nu o mai recunosc
pentru că nu mă mai cunosc
cineva îmi dă un băț de chibrit aprins
abia de apuc să zăresc un gând
uneori un zâmbet alteori masa de scris
dar de cele mai multe ori recunosc doar întunericul
ce m-a cuprins
tot întunericul lumii strâns cu migală în umăr pe ascuns

sunt purtătorul de întuneric lichid
umblătorul printre neliniști printre griji
cu trupul șiroind de-atâta goliciune de-atâta pustiu
și asta mă împietrește cumva, hai sictir
și mă simt ca după o aruncare în gol cu ochii închiși
și brusc sunt un soare de gheață
un foc părăsit

îmi plimb întunericul și alaiul de păsări - rechini
de-a lungul de-a latul umanității mele
pe brațe pe umeri pe falus stupid
tu rupi din mine hălci de întuneric și sânge
și le așezi la marginea ferestrei pe pervazul de fier
ca pe niște firimituri
să nu te mai bântuie în somn zburătorul pierdut

uite, aici în sud ne adunăm toți purtătorii de întuneric
pe miriști de foc în mori ce macină fum
unde bobul de grâu pocnește și se face scrum
de aici plecăm purtând cu noi
tot urâtul din voi, tot întunericul
drumul ne este desenat pe cer
și noi ne ducem peste nouă mări
peste nouă munți peste nouă țări
peste nouă suflete nemântuite chinuite etern
acolo e o piatră mare albă ca un ou
ne lipim obrajii de ea, ne îngropăm oasele, morții,
apoi ne întoarcem la voi
purtând o altă față lipită de ochi
o altă viață poate un alt destin

poate sunt prea bătrân pentru această povară
poate deja am obosit
mă simt rătăcit stingher copleșit