Fum cenușiu, sau abur, se întrevede pe asfaltul ce-l străpunge
trezind din plictiseală un voiaj de-o zi anostă, oarecare
și, încet, din iute avans, dintr-un convoi rulând mișcare
se înfiripă un nedorit, tulburător dezastru… cum că viaț-ar frânge.

E-o nemișcare mută în table răspândite, strâmbe, mâzgăleli lichide,
ca vidul dintr-un cosmos bănuit că așteaptă o nouă expansiune...
când, slab, mai puțin slab, aproape evident printre priviri livide
de dincolo de uși zdrobite, se aude câte un scâncet… ca o rugăciune.

E-o luptă între tremurat de neștiut de rău, de văz la multă suferință,
ce-ndoaie genunchi parcă cu îmbulzeală a minții, asurzire,
până când lung ce pare timpul de-o secundă, brusc e-o viguroasă tresărire
că se moare alături, pe tăcute aproape... moare parcă eu-mi în altă ființă.

Puteri nebănuite se renasc să rupă uși, să sfarme, demoleze colivii
Și, răgnete răzbat plămâni în suplieri de ajutor să nu stau, s-ajut semeni,
copii transfigurați cu sânge prelingând obraji și ochi încremeniți între palori de cremeni...
îs străfulgerat, dar trece apoi... doar pentru unul viața a luat culori finale-n pete albăstrii.

Și nu mai vine roșul pus pe cruci, nici galbene gilete fluorescente
nu mai ajung de atât de-aproape, curge timp nebun din clipele numărate…
doar deznădejdea neputinței luptă cu rugile-nspre sus, de mai este dreptate
și, într-un târziu apar sirene... se cere părăsirea faptei, e accident, eminamente!

Nicicum erou de DN1, da-s cel ce uși a smuls, a scos copii, bărbați, femeie, dintre fiare… fatalmente.
15.03.2014