Mai mult decât întuneric sub pământ
sunt bogății, ziduri, înscrisuri și oase
ce nu putrezesc în carapacea îngropată
din care viitorul se va adăpa din mers.

Rădăcinile veghează, scot la lumină viul,
visul caută cu ochii stele pe cer
unde ne-am putea mântui de nelipsitele păcate
ce scurmă-n carnea nostră supusă greșelii.

Trupul nostru răpus de tandrețe,
poartă pe umeri plumbul oglinzii din lege
de unde se smulge răul din fibrele vieții,
moartea rămâne o umbră, pasăre de pradă
ce aduce tăcerea-n clonț până la țărm.

Noaptea premerge lumina rușinată,
alungă singurătatea ca pe o furtună
în cetatea apelor de somn îndepărtate
uitată în ploile din care puri vom ieși.