Pe țărmul nostru marea doarme, încă
Și stancile în sfânta-ngenunchiere,
Bătrâne ca părinții în ruga lor adâncă,
Încearcă să-i trezească rănita mângâiere.

Și tu înlăcrimato ești parcă tot o stâncă,
În ochii tăi și cerul de piatră-a devenit,
Nici lacrime de gheață ce norii le aruncă,
Nu ne trezește marea din somnul infinit.

Ascultă-mă iubito, sărută-i fruntea dragă,
E dulce ca icoana din care te-ai născut.
Și valurile mării atunci-o să-nțeleagă
Și vor deschide ochii pe sfântul tău sărut.