Gogomanul, se zvonește,
C-ar vorbi cât și un pește.
D-ai țicnit și repezit,
Cu păr creț și năclăit,
Cu o răgușeală-n glas,
Și cu doi metri de nas.

Maică-sa nu ar fi slută.
Rea de muscă și incultă;
Motivă c-ar fi așa,
Că-l născu pe o saltea
Din paie, lângă un par,
Moșită de un măgar.

Nu la termen, mai devreme,
Că vru nătângul pesemne,
Să-și expună mutra sa,
În lumea ce-l aștepta
Curioasă, c-au iscat,
Că-i făcut c-un prost din sat.

Bârfa-i adevăr și pace!
Era cu prostu-n răstoace,
Și uitându-te la ei,
Juri că-s gemeni, urâței!
Iar tatăl din bătătură,
Ce-l crescu, scuipă și-njură...

Nu pe Gogoman, sărmanul,
El se-nfoaie ca curcanul
Că-i spune ”feciorul meu”;
Pe soață: de Dumnezeu,
De morți și neam depravat,
Că-i numit ”încornorat”.

Gogomanul îl iubește,
Că deh, îl povățuiește,
Să-și șteargă când e răcit,
Nasul hâd și prelungit;
Să-și ia straiele corect,
Să se lege la șiret...

Îl fixează cu mirare,
E urât și mult îl doare,
Că îi poartă numele,
Și e ca tăciunele,
Negru și carachios,
Și deodată-i furios,

Făcând-o stricată, zdreanță,
Plesnind-o și peste ”cloanță”,
Pe nevastă, că doar ea
Îl zămislise așa.
-N-ai găsit, tunase el,
Un tont mai frumos nițel,

Să mă-ncornorezi, năuco?
S-o trosnească... Mai apuc-o!
Ea fugi înspre uluci,
În dosul a trei butuci,
Și șoptește: Un stricat,
Parcă eu am mai sortat...

Gogomanul, din grădină,
O aude și-o alină:
-Oi fi eu al nu știu cui,
Din sămânța prostului,
Însă el de nu era,
Lumea nu se minuna!

Urli tăicuțu* în van,
Mă mândresc că-s gogoman!