Am dus actele să mă angajez în Paris,
în toiul Europei civilizate și primitoare
cu românii. Le-am xeroxat cu tonerul
particulelor de îndoială-drojdie.
Le-am dus într-o zi ploioasă
în trenciul meu cumpărat din Saint-Germain.
Am xeroxat certificatul de naștere, i-am
alăturat o traducere și l-am dat angajatorului
european așa cum e el, scris de mână,
cu mulți â din i, cu numele Republicii
Socialiste România a anului 1988 în care
m-am născut. Mi-a amintit, pe drum, la întoarcere
acel scris de mână, acea hârtie prăfoasă (interbelică
prin recul, socialistă numai prin anturanță)
și m-am simțit ca un copil sărac,
fără iPod, iPhone, iMamă, iTată, iDumnezeu.

Copil sărac cu haina scurtată brusc la
mâneci. Cu capul plin de blânde cățărătoare
de stresul de a fi sărac și dintr-o țară care
nu e a ta. Cel puțin nu încă.
Ploua nesățios cu hoinăreala facebook-ului
care pentru omul sărac e un pulover în carouri
din care i se agață un fir în cuiul clanței
și i-l trage tot. Când i se termină, intestin
subțire, intestin gros. Cum ai lega trei cearșafuri
să cobori din condiția ta.

Copil sărac angajat la Paris. Cu o masă rotundă
de conferințe în splină unde se țin ședințele
de serviciu și unde se beau cafele tari, ponce.

Certificat al meu din Republica Socialistă România,
țară care nu mai există numită așa, 1988, an care
nu mai există nici el. Însă în nicio țară.
Act scris de mână, act scris pe genunchi
într-o țară cu mașini de scris rechiziționate și
înseriate ca nimic să nu aibă anvergura oficială,
țară de mână. Cum să dai acte cu cerneală de
acum 27 de ani? Și când, în xerox, cerneala aceea
se întâlnește cu tonerul ce îi spune? Salut, te fac
c-o plimbare prin parcul Monceau? Sau în Tuilerii?
Sentiment de copil sărac și de xilofon ambulant,
cu nasturi imunitari. Act de naștere. Netrecut pe
Curat. Poem ciornă. Totul e provizoriu. Ãștia
știau. Le-a zis Cioran, din exil. Că nu e chiar
bine în viață. Și să n-o trecem direct pe curat.
Să mai așteptăm puțin.

Certificat de naștere sub Nicolae Ceaușescu. Pentru
că i s-a zis cîrmaci, după el au vândut flota
ca un recul al glonțului cu care l-au asasinat
ca să ne alipească, să ne subjuge.
Acum există iPhone peste tot. Au și moașele de țară
un iPhone alb mustăcios. Dar W.C.-ul le-a rămas
În continuare în curte.

De ce e ciornă încă certificatul meu de naștere, tată?
Republica Socialistă România.
Îmi vine să mă scuz angajatorului că am act
de naștere de mână. Eu care mă ocup cu scrisul
de mână. Făcut pe genunchi.
Ca să îl ștampileze, l-au închis peste limfa celui
dinainte. Dar are coerență, întrucât era și el român.
Ai act de mână. Ești pe picioarele tale
plecat dintr-o țară în care nu e loc pentru tine.

Nicolae Ceaușescu, eu te iert.
Așa cum nu o face toată generația mea.
Eu te iert pentru că în actul acela de mână
mi-ai dat stil. Știi ce era acela un stilus?
Probabil că nu. Era un bețigaș cu care
scriau romanii pe o tăbliță de ceară.
Apoi a fost împins în literatură, în existență.
Am căpătat stil și, pentru asta, te iert.
Peste ani, teancul de certificate al generației 1988
va fi citit precum codul Rohonczi,
precum manuscrisul Rosetti.

Republica mea Socialistă România,
nici după 27 de ani nu m-ai transcris
pe curat. Între timp am scris cărți, am publicat
literatură. Am iubit. Am inventat arta imunitară
și niște cărți A4 potrivite nivelului meu apatrid.
Am învățat româna inclusiv la Sorbona, printre fiii
celor fugiți înainte de schimbarea de regim, care au
certificate de naștere din porțelan de Sèvres, curat.
Lasă-mă netranscris. L-am iertat pe
Nicolae Ceaușescu pentru asta. Nici nu e toată vina a lui
dar iertarea e toată a creștinătății. Eu cred cel
mai mult în candoare și în cana de lapte cald
care trece ca o țară în fiecare seară pe noptierele
celor plecați în exil. Unii cu munca, unii la
studii. Alții pur și simplu în căutare de mere
turcești în comerț. Perfecte. Ghiaure.

Indescifrabil numele.
Indescifrabilă semnătura.
Codul Numeric Personal de Bune Maniere.
De rezistență.
De ardere a nimburilor de grăsime
luminoasă de deasupra sfinților
ca să cadă între noi și să le zicem
marș la produs, îngerul meu!
Depășește-ți smicul! Rămâi socialist!
Îngerii nu au sex. Dar au un fel de socialism anarhic,
de mână. Un fel de manifest.
Ce ilegalism mai e și ăsta, tată?
Geo Dumitrescu și Geo Bogza au fost ilegaliști,
Zaharia Stancu, Banuș și Jebeleanu.
Eu la ce sunt ilegalist dacă am
certificatul de naștere scris de mână
ca o adresă dată unei curve în tren?

Totul se termină iute.
Cerneala aceea mai are în a se usca
patru hectare de uscătură.
Va face crustă și va cădea.
În sus, ridicându-se la cer,
ridicând potența pibului,
a salariului net, frumos și strălucitor
în razele soarelui ca păstrăvul lui Schubert.

Copil sărac și scris de mână.
În stilul epocii și el tot mai demodat.
un expresso scurt ca un element de punctuație.
iBani, iMamă, iTată.
i,i,i.
Ay!Ay!Ay! Frate Lorca.
Țiganii tăi și țiganii mei
răspândesc în Europa scrisul de mână.

În buzunarele celuilalt.
Să vadă umbre pe pereții lor interiori
și să înțeleagă neoplatonismul cum trebuie. Ca un PH.

Cu un videoproiector bun.
Cu manipularea istoriei.
Cu Lucian Boia. Cu Gabriel Liiceanu.

iMamă, iTată.
Nici mamă, nici tată. Nu așa spuneai tu,
Attila József, trist, în Ferencváros?

Tu, scrisule de mână,
Oțet de mere al Republicii Socialiste România,
tu, Nicolae Ceaușescu, te iert.
Existând, am fost prin scrisul actului meu
samizdat, am făcut oamenii să își dea mâna.
Bisericesc vorbind, am fost o taină.
Social vorbind, o cină pentru săraci.
Realist vorbind, stilul epocii.