Mi-adună florile privirea,
Pierdută fără cârmă,
Să nu re-nceapă răstignirea,
Pe muntele din urmă.

Într-un senin indiferent
Cerul absent visează,
Doar dorul, nărăvaș torent,
Se-ndreaptă spre amiază.

Abia așteaptă-al său apus
Și Marea adormire,
Cu versul lui încă nespus,
Să-i bată-a ei iubire.

Și nori-n picături decad,
Cu aripi ca de fluturi,
Pe florile de dor ce ard
Printre uitate-adâncuri.

Eu pe cărarea mea cobor,
De-o viață și o clipă
Și-mi las să cadă pe covor
O sărutată-aripă.

S-o ia iubirea-n lumea ta
De va dori să zboare,
Cu una doar nu va putea,
S-ajungă pân' la soare.

E ziua ta acum pe munți,
Aleargă-n versul meu,
Că îl vând îngerii pe-arginți
De-adoarme Dumnezeu.

De-ai să ajungi aici tarziu,
Să-mi lași o rugăminte;
Și mort mă voi scula să scriu,
Pe-obrazul unui munte.

Așteaptă marea să mă-nec
Pe buzele-i duioase,
E ziua ei și n-am să plec,
Mi-s brațele geloase.