Aș fi vrut să mai stau...
Noaptea-mi spunea să nu plec,
Să rămân și să încerc să deslușesc
Mai mult să iubesc glasurile
Ce pluteau deasupra adâncurilor,
Șoaptele bătrânilor rechemând copilăria,
Veșnicia pierdută în valuri
Și zâmbetul pe neștiute maluri.
Aș fi vrut să mai stau...
Noaptea mă-ncuraja să nu plec,
Să mă scald în povești nescrise,
Și să schițez spre ceruri
Noi trepte și negândite vise,
Făclii aprinse pe îngropate zboruri.
Poate nu trebuia să mai stau!
Deși noaptea-mi spunea să nu plec,
Să-mi înec rătăcirile,
Ne-mplinirile să le-arunc
În culorile răsăritului arzând,
Cântând veșnicia secundei fără păcat..
Dar am uitat!
Aș fi vrut să mai stau,
Dar au venit zorii,
Din valuri, pe mal, Tăinuitorii
Furându-mi uimirea,
Privirea ce biciuia străinul
Fără glas și fără urmă de pas,
Adus de vânt, dintr-un zbor frânt,
Doar el mai aștepta-n nemișcare
Logodna cu mireasa din mare.

Încă mi-e dor de valurile ei sparte
Ca niște-mbrățișări, în taină, eșuate.

07 iulie 2016

http://gabriel-dragnea.blogspot.ro/2016/07/mireasa-din-mare-as-fi-vrut-sa-mai-stau.html?m=1