I.
Cândva zburam deasupra ultimelor frunze
ale arborilor seculari,
abia atingeam nervura lor cu talpa,
abia le deranjam în drumul meu invers,
spre înalt
când, deodată, am realizat că eu nu mai eram eu însumi,
ci o parte.

II.
Altădată mocirla mă acoperea în întregime,
abia îmi lăsa un spațiu îngust doar să respir
și stând așa pitit sub întunericul greu și murdar
am realizat din nou că nu eram eu însumi,
ci o parte.

III.
Atunci am hotărât să pun parte lângă parte aici acum deopotrivă
și am făcut întocmai.
Dar nu știu de ce din acel moment un ochi în permanență îmi plânge
iar celălalt îmi râde plin de bucurie,
dar tot de atunci viața pentru mine a devenit o experiență amplă,
vastă,
pentru că întregul este întotdeauna mai mult decât orice parte a sa.

8 sept 2016