Sunt obosit peste măsură de atâta vâlvă nestârnită,
că doar eram pierdut puțin, n-aveam –la vârsta neîmplinită
nici de un an- n-aveam idee, că vizită nu pot să fac
să văd și eu umani umblând și să le arăt… și eu îi plac...
sau, nu mai știu, poate naiv crezusem că e ca-n pădure,
printre ai mei, ce ne adoram, adunam fragi, poamele, mure,
că-s parfumate și, mâncam, ne iubeam toți, că răbdători
nu știm de răzbunări, de ură, nu ne atacăm… avem valori,
nu facem rău, de rău nu este, ne protejăm și noi de moarte…
cum mama ne-a învățat demult, când încă ne mai dădea lapte
și ne ținea la piept cu cald, ne mormăind din a sa viață;
cum este grea și să fim buni, chiar mari… de vom derula ață…

E crezul meu, de mic sălbatic, nevinovat, de ursuleț
așa, picat în agonie lovit de-un glonț nicicum răzleț
-dintre, ce nici nu mai văzusem, nu sunt încă ajuns isteț-
de-un foc de pușcă descărcată, deși eram speriat, naiv,
nu-mi propusesem, că nu știu, cum nu știu nici ce e motiv,
doar îndrumat de bun, ce-am simț, lăsat așa, intuitiv,
mă știind pur, fără de apărare, numai credul în aventură,
ca un copil, un pic prostuț, neștiind că dacă dau o tură
prin lumea nouă, cea din jur… te-oi părăsi, dragă natură………..

Din Sibiu, ursuleÈ›ul mic, agonic, ’ntr-o bătătură.
12.10.2016