M-am trezit într-o gară pustie,
Prin care niciun tren nu mai trece
Și nici măcar o frunză nu adie.
Mă simt rătăcită în propria-mi viață,
În propriul destin pământesc,
Nu văd nici o umbră de vagă speranță,
Să mă facă să cred, că aievea trăiesc!

Sunt ca pe-o altă planetă, din galaxii îndepărtate,
Cu sori întunecați și stele desperecheate.
Nimic nu recunosc, nimic nu pare a mă vrea,
Nu pot să fug, dar nici nu-mi doresc a mai sta!
Mă dor gândurile toate, mă doare memoria vie,
A ceea ce-a fost odată și nu pare să mai fie.
Se destramă în mii de fragmente,
Tot ce în inimă am adunat,
Se împrăștie pe alte planete,
Dureri și bucurii, într-un amalgam derutant.

Mă apasă tristețea sinistră a gării,
Îmi răsună-n urechi dangăte sparte,
Ca un omagiu sec, adus dezamăgirii,
Ca un salut de rămas bun, al unei iubiri ratate.
Privesc împrejur, să găsesc o urmă de viață,
Dar tot ce mai văd, sunt doar flori ofilite
Și copaci desfrunziți, cu trunchiuri de gheață,
Un tablou fantomatic, cu decoruri prăfuite.

Știam că va veni o zi, în care totul va dispare,
Dar speram, ca măcar la final, să aflu ce gândești
Înainte ca totul să se piardă în neagra uitare
Și nu să abandonezi și să ne părăsești,
Prin rece tăcere și bruscă-nstrăinare,
Ci, prin cuvinte tandre și prin dezmierdare.
Să fie gara cea tristă, locul în care,
Toată iubirea ce-am pus în noi doi, aici, va dispare?
O gară pustie, în care florile se vestejesc
Iar copacii, desfrunziți, putrezesc?!