Nu poți iubi – negarea-i o rușine! –
Pe cel nechibzuit cu-al său prezent;
Nici tu, chiar de-alți te iubesc pe tine,
Pe nimeni nu iubești, e evident!
De ce îngădui urii să te-ndemne
Ca însuți tu, sinucigaș, căminul
Să ți-l dărâmi și nu îți faci din vreme,
Cu dragoste, din coperiș – destinul.
Prefer și Ura de-mi refuzi Iubirea,
C-am să mă schimb alungă orice gând,
Dar fii măcar cu tine, cum ți-e firea
De când te știu, și generos și blând.
De mă iubești, un altul făurește
Și frumusețea ta în veci va crește.

Sonnet X by William Shakespeare

For shame deny that thou bear'st love to any,
Who for thy self art so unprovident.
Grant, if thou wilt, thou art beloved of many,
But that thou none lov'st is most evident:
For thou art so possessed with murderous hate,
That 'gainst thy self thou stick'st not to conspire,
Seeking that beauteous roof to ruinate
Which to repair should be thy chief desire.
O! change thy thought, that I may change my mind:
Shall hate be fairer lodged than gentle love?
Be, as thy presence is, gracious and kind,
Or to thyself at least kind-hearted prove:
Make thee another self for love of me,
That beauty still may live in thine or thee.