E dorul ca frunza prin iarna rebelă.
Tăcut cu genunchii statuii de gheață,
O noapte de singur, e-o mare distanta,
Se stinge ca vântul, departe de velă.

O stea e-n revolta în iarna cerinței,
Nu vrea sa mai cadă ca fulgii de nea,
Să umple pământul cu sânge de stea,
Ea, lacrima sclavă la ușa seminței.

Cu milă, un nor privește un munte,
Cărarea e moartă sub alba culoare,
Cerând ajutor plângăcioase izvoare,
Mătănii de ploi încep să-l descânte.

E noaptea săraca, impărțită în doi,
Așa sfâșiată încercăm s-o dormim,
Prea multă zăpadă, în vis pătimim,
Un nou răsărit ne dorim amândoi.