Noapte de noapte urc pe o stâncă,
cu lumânarea în mână, departe, la capăt
de om.
Caut lup, să despoaie această piele
de rău. Îi dau de mâncare, îi ating
colțul dur, până face lumilor bune
ocol.
Nimic să te ia înapoi, nici ploaia care
urlă-n ureche - destul!
Și când nu te-aștepți, aproape de
lună, dansând cu stafiile, apare un
frumos vânător.
Te bate pe umăr și spune:
- Nu, nu există, e doar o poveste,
ai ochi de femeie, mai poți?

Dimineața mi-aprind o țigară, furtuna
a stat, lupul l-a păpat și pe prinț.
Citesc în ziar, departe, pe stâncă,
în ultima noapte a fost nimicit de urgie
cel mai mare canton.
Îmi zic,
nu e bine...
Deschid o umbrelă, pentru cei unde
plouă, desenez un castel și suflu în el
toată viața din mine –
un fel de credință-n etern.