tot își înnoadă
și-și deznoadă
ziua de azi
țipătul
un suflet albastru
îmi zâmbește complice
din brațele lampadarului
trebuie să cobori
pe căi taciturne
îmi șoptește mereu Ova
întunericul greu de grafit
își întredeschide
treptele lungi
spre deșertul de umbre
te-aștepți să fi ajuns
la turnurile de cretă
din înaltul an alb al coroanelor
lângă lacul blând și rotund
de unde izvorăsc zorii
să rătăcești pe maluri
cu tâmpla fină a Ovei
pe umărul drept
ca umbrele să se-nalțe și să bea
din bărcile încoronate cu flăcări
dar vai unde-i cuvântul ce poate
până la asfințit domoli
țipătul?