Urletul disperării în carapacea sufletului rănit
dărâmă și spulberă ritmurile,
contorsionează modelul de viață,
îngenunchiază momentul
în tragedia erupției de durere
vibrată în nemișcarea eternității,
când inima se răzbună pe creier
și blestemă necreștinește destinul.
Apoi, ecoul se topește și ochii,
mângâiați de speranțe oculte,
descoperă minuscula armonie
a secundelor colorate
de supraviețuire reevaluată.
Dar felul de a mai râde e altul.
Rănile încă mai sângerează
în templul de dor al duioaselor amintiri,
pe altarul de umbre al timpului sacru,
pentru ce-am pierdut fără pereche -
părinți, bunici și iubirea lor.