S-a așezat la răspântia exilului său
și își contemplă palmele care-și pierdură
linia vieții, el ar fi vrut s-alinte
memoria-i blănoasă, mai dulce ca dogoarea,
dar nimeni nu-ndrăznește să-i spună c-a murit
lăsându-se-ntr-o zi mai greu pe-un clin al sufletului său.
Dar stând pe loc, acolo unde stă un obelisc
cu spaimă înălțat, el știe oare
că pleoapa își ia zborul când pasărea o cheamă
și că în craniu-i năucit urzici
și scorpioni, pentru un strop de rouă,
se-ncaieră pe viață și pe moarte?




Traducere Virgil Teodorescu