De câte ori mi se părea c-aud
cum râde cineva în întuneric,
plină de frenezie mă trezeam dansând
dansul meu de marionetă vie.

Pentru nimeni inima de lemn bătea,
pentru nimeni gura de piatră spunea cuvinte :
Priviți deasupra curgătoarelor câmpii
ce poate să fie mai frumos decât
morții purtați în brațe de cei vii ?

Eu însămi duc pe umeri
un mort necunoscut,
și mi se pare leșul atât de ușor.
La rândul său mortul meu duce
pe oasele întunecate un alb nor.

Ca și cum nimeni nu ne-ar vedea
în ochii cosmici
păream cu toții
o scară uitată pe cer de cineva.