Sunt parc-o filă dintr-o carte
Scrisă-ntr-o limbă ne-nțeleasă,
De stau o zi și-un pic, pe moarte
Mă-ntorc și eu și-Ovidiu acasă.

Dar el stă cocoțat pe gânduri,
Parcă-i cocoașă-n vers modern,
Atent cum trec poeții-n pâlcuri,
Cu Dante-n frunte, spre infern.

Mă simt adânc, ca o fântână
Și-n apa ce-mi recită crucea,
De undeva se-ntinde-o mână
Și mă botează-n minte, Mircea.

Acum e timp de-ntors acasă,
Mi-e tare dor, dar nu de faimă,
Ce vis e pâinea de pe masă
Ruptă cu mâinile de mamă!