așezarea la masă asemenea unui uriaș în liniștea mării
corăbii pustii pe chei
pânze albe fluturând în neant, cu colțurile rupte
azvârlite printre umbre dense și fumurii
ale unor aripi subacvatice

doamna Marple se apropie de mine cu o ceașcă cu cafea
se așază de partea cealaltă a mesei și zâmbește privind
pe fereastra fără perdea, fără draperii, fără ziare lipite de sticla geamului,
fără lemne bătute în giurgiuvele

între noi un tărâm de amintiri – o lampă
cu trei becuri (două arse) așezată pe pervazul ferestrei.
în jurul ei bâzâiau muștele și țânțarii cărora mama
le împrăștia măruntaiele pe zidurile dinspre stradă,
broaștele stăteau lângă garduri amenințând ce nu puteam vedea,
tot ce nu puteam vedea…

un baiețandru adormit, cu ochii roșii si fața proptită în palme
cu claia de păr scurgându-i-se după urechi
șuiera vântul care cobora de pe vale
(cum numeam noi partea uitată a satului,
partea peste care au crescut case din lemn, și unelte din lemn,
și animale si oameni din lemn)
cântau greierii răgușiți,
duhnind a fier, a sudoare și muncă
ierburi uscate ardeau mocnit, ardeau puternic, violent, albastru,
chiar îngrozitor în spatele copilului,
erau ucise de o căldură invizibilă sub cerul ticsit de lumina lunii solare,
lumina lunii ca singurul bec bun al unei lampe vechi, uitate în grajd
de când muriseră vaca, și calul, și, mai târziu, la fel de înfometat și de singur,
bunicul, cu paie uscate în gură.

până și copilul, cu chipul scheletic, cu ochii ieșiți din orbite
și înfășurați forțat în pleoape, cu degete lungi si subțiri
ar fi murit însetat, supt de țânțari până la os și mâncat de muște,
s-ar fi țesut pânze de păianjen între capul lui și masă,
dacă de undeva din întuneric, din buruieni, poate chiar
din salcâmii din grădină sau chiar din zidurile casei nisipoase și prăfuite
nu ar fi ieșit doamna Marple și l-ar fi secat de amintiri,
dacă nu ar fi ieșit doamna Marple și ar fi gonit broaștele care-și îngropau ouăle
în carnea lui umedă,
doamna Marple care l-a tras după ea, prin întuneric, prin salcâmi, prin ziduri,
care l-a tras prin cincisprezece ani ca printr-o clipă.

doamna Marple care acum privește pe fereastră la marea sărată,
plină cu apa care nu e bună de băut, în care sunt conservate corăbiile împuțite,
corăbiile pline de macrou putred,
marea pe care plutesc cadavrele schiloade ale unor copii scrântiți,
cărora nu le-au crescut aripi subacvatice,
care vin din același loc în care broaștele se înmulțeau în carnea ta,
care voiau să omoare mormolocii care înotau prin artere,
prin rănile deschise.

Doamna Marple – ultimul bec funcțional
al unei lămpi cu trei becuri – ar fi vrut să-și ia zborul,
cu aripile ei pitite sub halatul de baie, printre pânzele albe ale corăbiilor,
prin apa sărată, printre cadavre…
doamna Marple, care încă nu mă poate lăsa singur.