„Atâtea anotimpuri peste mormânt, iubito,
Cu frunze și cu flori și crengi curgând pe râu,
Încât să simt cum viața întreagă am trăit-o
Mai înclinat în mine ca spicele de grâu...

Și câte primăveri cu ghiocei de gheață
Te-au înflorit în mine – o glastră grea de lut!
Eu – noaptea ce te-ascunde, tu – veșnic dimineață
Și amândoi murind pentru-a ne fi născut.

Ah, câte flori de vară s-au scurs pe al tău piept –
Mireasmă-nveșnicită de verde și câmpii...
Iubito, spre mormânt aș vrea să mă îndrept,
Căci tu sub brațul meu n-ai mai putea să-mi fii!

Ce veștedă mirare e pasul tău în iad,
Copacii desfrunzind la adieri puține...
La căpătâiul tău tu lasă-mă să cad,
Acum când iarna vine, acum când iarna vine...”

Șezând pe muchia vremii, aud eternii miri
Citind în flori și pietre, cu sufletul neteafăr,
Mărturisind „dorinți” în „vecinice” iubiri,
Ea – înger și el – demon, ei amândoi – luceafăr.

14 ianuarie 2017, Constanța