nu știam cum să ne purtăm trupul cules din cioburi de nove
timpul și spațiul făcuseră o plasmă energofagă
în găletușa neantului
lopățica își schimba ghiduș stăpânii pupila sufocată de neguri
își desenase o cuantă de lumină
cu bețișorul efemerului

în unghi de ochi se instalase-un înger
fără delegare de la forurile superioare (nici măcar nu catadicsise
să anunțe lipsa-i vremelnică)
urmărea atent decupajele mele în materie
monitoriza câte suflete lipesc de brațe ca să mă știu citi dincolo de vină
iertările să fie hamac insomniilor florale bulimia aromelor
medicamentul perfect
splendoarea din umbra multicoloră

ca să-și poată degusta infinitul lipsit de regrete
scria meticulos altă simfonie (schimba și cheia uitată în colțul de cer tatuat cu numele meu)
păsărilor ce-și odihnesc zborul în sânii mei și poate au uitat terțina supernovei
coapselor ca niște lagune legendare după ce le sorbisem mareele
și balenele însingurărilor eșuaseră
cantautorul perfect al viselor vandalizate de propria-mi gravitație
știa că
bărbați ciutură vor scoate apa vie a fântânii
din pântecul meu
și vor fertiliza deșerturile

femeie autentică aștept cititorul în stele din somn hipnotic când mă trezesc
privitul dincolo de rama apusului
poate să-ți lichefieze amprentele sau dimpotrivă
să te-nvețe dialectul vânturilor
număr câte cuvinte vindecătoare pot să cos de rana fiecărei zile
cu toate suplimentările nu ajung niciodată
împachetat bine în solzi de ignoranță mereu va supura sub coajă un adevăr

scot din rapoartele existenței câte minuni în declin să asortez
pantofului vieții
sunt femeia ce urcă pe arterele spațiului cu genunea în talpă
și curbează destinu-ntr-o șoaptă
cu tine gâlcevindu-mă verde crud în verde crud
să capitoneze îmbrățișările curenților cosmici ne-a agățat în gaică selena
respirul de humă sacră și de piatră ne-a învățat broderii de
voluptate filigranată
mai vrem din furtuni de ghiață sparg dureroase ecouri cei rătăciți de coarda lor de lumină
șapte culori strămoșești nu-s deajuns norul palmelor se face căuș
unui nenumit ce-și resoarbe taina în noi
adunând risipirile
focurile antimateriei din sămânță

nu satur niciodată mulțimea ce mă locuiește
clandestin
ce mai contează cu tine câte pătrare de lună și iubiri abandonate
ni se-mpletesc printre oase
drumul robilor în aripă de flăcări își întoarce văzduhul și matricea
căderile extrag esențe în ochi de argus
ne poartă adâncul în mai adânc ne suge oglinzile forfotește de ceruri virgine
cu tine ieșindu-mi din piele
aburul se transformă în măiastre cu zborul în uter
și inima în gheare
scormonesc
sfredelesc cuanta divină portalul magic spre eu


cu majuscula vieții-nrobită
îndumnezeindu-mă cu tine tăierea luminii de jur împrejur
eu unicul verde crud surâd

prin strungăreața neantului când te respir
până la ultima particulă