Încă tânjește-n mine-un munte de cuvinte,
Stingher, parcă-i o turlă rămasă, numai ea,
Sunt încă-același câmp de flori nedăruite,
Crescut într-o eclipsă, cu gândul la o stea.

Fac râurile ghem și-mi împletesc o scuză,
Eu trebuie să mă iert, împins de Cel de sus,
Căci alfel risc să pier în Marea lui Acuză,
Sfârșindu-se sfârșitul pe crucea lui Isus.

Mă năpădește teama, ca fulgii de zăpadă,
Așa îmi ține noaptea sub toată vina mea,
Privește ani-lumină de lanțuri ca dovadă
Și stâncile de-abisuri, ce nu mă vor ierta.

Încoronat ca rob, dar fără vreun stăpân,
Lăsat în cercul vieții și liber și flămând,
Pe marea unei pietre am devenit păgân
Și ghemuit în mine mă încălzesc arzând.