Se-apropie pământul de un sfios sfârșit,
Mii de genunchi și coate julite îl privesc,
Stau visele prin hornuri, sătule de cerșit,
Aștept să fiu ucis să pot să-l mântuiesc.

Iar simt cărarea de parc-aș fi un munte
Și pașii ce îți cresc desculți ca de săracă,
I-ademenește vântul când îmi aduc aminte
Pe gândul ce visează în cer să se prefacă.

Sunt mâzgăliti copiii cu vise și cu sânge
Când sunt purtați sub cruce în fiecare an,
Bufneste mila-n plâns, apoi începe-a ninge
Și omul de zăpadă și-aprinde un buștean.

Se naște-o dimineață pe brațul unui dac,
Îți fac împărăție din foc și lemn de brazi
Și tronul tău iubire am să ți-l fac din lac
Să sorb din apa ta de câte ori mă arzi.