Cinstită călimară, sacră poetului,
din tine izvorăște lumea întreagă,
orice chip când de tine se apropie
capătă o inefabilă grație.

Unde a găsit cerneala ta aceste mitice
bogății? O picătura de-a ta căzând pe hârtie
un diamant ne așază
printr-ale fanteziei noastre giuvaere.

Cine te-a învățat să arunci în mijlocul lumii
cuvinte care să ne tulbure într-atât?
Și urmașii urmașilor noștri le vor citi
cu aceeași emoție și-nflăcărare.

Unde-ai găsit vorbe atât de meșteșugite?
Deși ne răsună-n urechi de parcă le-am auzi
întâia oară, deloc nu par străine -
din altă viață inima le-o fi știind.

Pana-nmuiată-n cerneală aidoma e unui ac de ceasornic
în orologiul sufletului învârtindu-se.
El măsoară și hotărăște clipele sentimentelor,
ceasurile sufletului le măsoară și le tot schimbă.

Cinstită călimară, sacră poetului,
din a cărei cerneală o lume întreagă izvorăște -
mă gândesc câte neprețuite comori
vor rămâne pierdute în tine, când pe poet
într-o noapte îl va cuprinde somnul de veci.

Cuvintele vor rămâne acolo veșnic îngropate;
ce mână străină
va fi oare în stare să le descopere și să ni le redea?
Tu, credincioasă poetului, vei respinge lucrul acesta.

(1894)