La un moment dat,
nu am mai avut loc de mine.
Eram când inorog, când sfinx,
ancestral mă priveam de sus,
mă regăseam virtual spre răsărit
la intersecția capriciilor ieftine
și râdeam când mi se rănea durerea.
M-am părăsit de câteva ori
să caut chei pentru interiorul meu
și am fost inculpat
pentru abandon de personalitate.
Răsfățatul iluziilor s-a trezit în mine
dornic să mă provoace la un concurs
de vise cosmice.
Abisul nu m-a iertat nici azi
din cauza nopților trădătoare.
Până la urmă, am evadat în real
și m-a mușcat viața de om,
de-am rămas cu semne pe amintiri.
Acum, sunt ochiul închis
al sfinxului care mă visează inorog.