Voiau o lume nouă, doreau
un Făt-Frumos din pastile,
mergea un peisaj pe care să-l
domine cea mai isteață zână
venită din Bucovina,
se căutau stele apte de a lătra
în jurul unei mase rotunde
ce se ținea
doar pentru
pricopseală.

În același timp, se prelingeau
prin obloane
acorduri de violoncel , din ăla
neîngrijit, negricios și timid,
cu un sunet demn de pus în
ramă pentru serbările închinate
Conducătorului iubit și fermecat,
un populist care își face veacul prin
niște inimi dezafectate.

Dar, lăsați, și-au dat seama
domnișoarele că e flocos
timpul
și așa ,
dacă o demonică dintre
ele descoperă America în
fiece seară pe dark web,
Pământul tot o să-și mai
păstreze nițel din frăgezimea
cu care l-a creat Tatăl lui, în
timp ce
vântul din nord
le prezervează extazul mai
duios decât burdufurile lui
Odiseu.

Iar violoncelul nelumit tot
mai cântă pe la geamul lor,
probabil vrând să strângă
o orchestră care să sfințească
noaptea asta, epoca asta,
atmosfera asta încă
necăpătuită.