Din stânca solitară o șoaptă se desprinde
purtând ecouri line de gânduri și mister
ce-nalță minți străine spre stelele din cer,
iar vraja ei subtilă în lume se întinde.
Ascunsă și tăcută, pătrunsă de idei,
involuntar atrage suflete curioase
ce o privesc un timp și-apoi încep sfioase
să mișune supărător în jurul ei.
Insistă să-i destrame al rutinei scut
și o apasă naiv și indiscret
voind să îi dezvăluie orice secret,
rănind neștiutoare al său spirit tăcut.
Suspine zbuciumate în taină o consumă
în timp ce pasiunea își croiește cale
și-atâtea sentimente curg agale
învăluite-n gheața pe care și-o asumă.
Prea binevoitoare s-aruncă-n orice joc,
chiar dacă fibra sa rigidă se fărâmă
și, mistuită de focul existențial, o să rămână
rănită de sufletul ce își făcuse loc,
dar n-a știut s-o prețuiască-ndeajuns
și-o părăsește neglijent, nepăsător,
lăsând-o pustiită, cufundată-n dor,
fără să-i spună o vorbă, un răspuns.
Totuși, stânca nu se ascunde-n dramă
și, chiar de nu-și va stăpâni suspinul,
rana sa nu-i va ruina destinul
brăzdat de cei ce n-o mai iau acum în seamă.
Sunt alte spirite mai nobile, sublime,
ce îi susțin trăirea și îi dau putere;
în ele adesea găsește mângâiere
când crude provocări încearcă s-o dărâme.