Sunt o gură de copac, de-i dai foc, versuri recită,
Luminând cu vocea gândul și-ntunericul nesigur
Și nu-i nimeni să m-audă, decât umbra sa boțită
De tăcerile din preajmă se topesc să rămân singur.

De pe buze-mi curge versul așa cum a fost odată
Și îl vad convins cum cade de mă năvălește iarna
Ce-mi acoperă prin minte pagina-mi înlăcrimată
Și-i alină parcă focul ce-n eclipsă-ascunde Luna.

Printre stele merg să-mi caut vara pusă la iernat,
Pe o frunză de măslin, pentru cine-o va învinge,
Doar că-n fiecare viață sunt un singur resemnat
Ce-i clonează infinitul cu un vis si-un cheag de sânge.