Sunt rămas aici pe munte unul dintre zei, ce tac,
Ce strânge argint din ceață și izvoarele din lac,
De-mi cad urletele-n șoapte de pe gură, de pe rât,
Nu aleg, că-i vin sau roșu sângele ce-l trag pe gât.

Dacă poruncesc pădurii, foamea lupilor flămânzi
Sfârtecă și luna-n noapte dacă n-are ochii blânzi
Și când îi cuprinde setea, fac căuș din aripi goale,
Doar în ele-mi torn iubirea și îi spăl de frig și bale.

Doar să nu mă simtă singur, florile să nu mă vaite,
Am adus femeie-o zână, unde stau cu lupii-n haite,
A purtat faguri de miere, dacă trec pe-aici copii,
Să-i sădesc din a ei poală până-n dreptul inimii.

Te-am creat femeie-lupă, să mă aperi de mioare,
Demonii ce-mi cad din iad, dar cu-o altă-nfățișare,
Pasc bucățile de carne uneori scrâșnind din colți
Și pândesc ziua și noaptea, printre poezii și cărți.

Las o lacrimă pe-un munte și va deveni un lac,
Picurând pe-obraji izvoare, fulgi de iarnă se prefac,
Îmi petrec pe palme zâna până-n vârful nimănui,
Pentru că de unul singur, n-am curajul să îl sui.