Demult, era-ntr-o țară ce nu părea a mea,
La umbra muntelui ce seamăna cu-al meu,
O limpede fântână, dar nu ea mă uimea,
Doar ce-i visa adâncul, s-o bată Dumnezeu.

De noaptea o priveam, aproape îngrozită
Ea devenea o lună c-o apă mai adâncă,
Cu mâna o pătrund, de parcă-i putrezită
Și-i sorb lumina, din cercul ei de stâncă.

De zorii îi prindeam, cu leneșii mei ochi,
Ea devenea un soare, că unul n-ajungea,
Mai dulce și mai bun, născut să îl deochi
Și razele-i curgeau, de palma se strângea.

Am devenit bogat, cel mai stimat din iad,
Vânzând lumii cenușă, sunt tot un genocid
De vise nedeschise ce le găsesc sub brad,
Arzând munții de aripi, ce-n zori se sinucid.

Și pot cumpăra tot, mai josnic și mai mic,
Nu pot avea fântâna ce cred că e sfințită,
Când pun pe-oglinda ei, fără să văd nimic,
O singură dorință, și-aceea mi-e cerșită .

Sunt mai sărac ca țara ce-a devenit a mea,
Stând pe un munte stins, ce este doar al meu,
Un om și o fântână, dar nu mă mai uimea
Că-s visul ei și eu, ce-i ține Dumnezeu .

Iar crește mușețelul în cana mea de ceai
Din care soarbe luna, că tremura de foame
La fel ca versul meu, c-așa o fi și-n rai,
Pe chipul de fântână, cu părul prins în clame.