Pe vârful muntelui îmi chem copacii,
Îi vreau în jurul meu în cerc solemn
Și lupii-n ram îi prind urlând ca dacii
Pe turla-nmugurită-n trunchi de lemn.

Și-aici ca-n mintea mea fără ieșire,
Să ma oblig doar eu să mă suport
Și-n labirintul meu, ca-n mănăstire
Să-nvăț de mine grijă să îmi port.

Și gândul îl întind peste genunchi,
Din albul colț de lup îmi fac o pană
C-o stâncă vie scoasă din rărunchi,
Îmi storc încet cerneala dintr-o rană.

Mă port cu mine parcă-s musafirul
Venit cu partea mea dumnezeiască,
Nerăbdător să-și vadă trandafirul
Din rama de argint, să-l întâlnească.

În ochii lui și-ai mei încep să scriu
Când lupii mei iar mârâie la Lună,
Pe-afară-mi spune lumea că-i sicriu
În care stau închis c-o zână bună.

Pe-ntregul cer stă singur Dumnezeu,
Uitând parcă de El să-și amintească,
Mi-e milă și-o să-i dau îngerul meu,
În somn pe amândoi să ne păzească!