CATEDRALÃ PRINSÃ-N RAMURI
Mircea Trifu

O să am milă de mine chiar de n-am să mă-nfiez,
Să învăț să fiu un munte, nici pădurea s-o-ntristez
Și nici lupii cei flămânzi ce se joacă-n lac de sânge,
Răbdători și ei și moartea lângă cerbul ce se stinge.

A oftat iarăși pământul, parcă-i turcul tras în țeapă,
Ce nu știe că pe Munte numai sângele se-ngroapă,
Moartea pleacă-n altă parte, căci e ora de mâncare,
Adunată iarba-n haite bea din sânge și din soare.

Iarăși îmi apare-n minte stând pe ram un pescăruș,
Ce nu știe să mai zboare că-i privit de cer, chiorâș,
Parcă-i barca uluită prinsă-ntr-un năvod al crengii,
Fără marea sa pierdută, undeva în colțul străzii.

Mila mea mi-o tai felii și îi pun puțin pe creangă
Și in ea ca intr-o scoică, valurile bat cu-o rangă ,
Pescărușul stă și-ascultă orga Mării pe un munte,
Catedrala prinsă-n ramuri de-o aducere-aminte.

Iar mă bate miezul nopții peste fruntea adormită,
Ce calic este coșmarul de mi-e mintea dezgolită,
Dar destinul ce mă ține într-o strângere de mână,
Îmi sărută și-mi recită toate razele de Lună.