Creasem visul din pământ dormit cu lupii mei sub brazi,
Ca Iuda-am fost pentru trecut și-apoi Isus și te-ai născut.
Cu munți de versuri te-am pictat să fii poema mea de azi,
De ai zăcut ca steaua-n noapte te-am lecuit când ai căzut.

Când Biblia-i gata să moară o-ngrop în pântecul iubitei,
Doar lupii mei păgâni născuți îi las ca lumânarea-aprinsă
Arzând pădurea de pe munte înlăcrimându-i ochii sfintei
Și se mai naște înc-odată credința mea în tine strânsă.

Pe banca tânără de lemn din mintea mea, stă o bătrână,
Parcă-și frământă mila-n palme pentru acel ce s-a-ndurat
S-o lase și străin să-și strângă întreg deșertul de pe Lună
Și-a strâns la jale cât un munte și-acum e Singur-Împărat.

Cobor și urc cu mâna-ntinsă, mi-e muntele din nou sărac,
Sau poate-i El neputincios pe stânci să risipească flori,
Dar mintea îmi culege versuri ce uneori le mai îmbrac
Și-atunci, eu devin o floare ca unul dintre-ai săi feciori.

Mă simt de parcă-s o albină ce poartă undelemnu-acasă,
Din doi măslini ținuți de mână îndrăgostiți ca trei străini,
Grăbiți, nerăbdători ca mirii căci noaptea-i unica mireasă
Ce îi așteaptă pe o coală să prindă-n versuri rădăcini.

Îmi pui obrajii tăi în palme și-acuma știu c-a fost un vis,
În care coboram pustiul ce nu-l cuprinde nici o viață,
Unde-i bătrâna Sfânta Vineri și un deșert de cer închis,
Când tu ca roadele din lume o-ntâmpinai de dimineață.