Marți va fi probabil mult mai frumos decât astăzi
poate cerul se așază din nou în steaua aceea caldă a lui martie
pe picioarele lui pietroase s-or așeza din nou îngerii 
cu lumină/ cu lumânări și lumină
la poalele soarelui;
în orașul acela oamenii ne arătau doar lacrima aceluia de pe stradă 
statuete luminătoare și lampadare de sticlă frumoasă și albă
probabil nu luminau foarte bine stelele noastre și
aprinseseră altceva să ne țină umbrar;
nu știu de ce nu luminau pe atunci stelele oamenilor
era nevoie cred de un umbrar și de un pământ nou
de un loc
unde să ne ținem iubirea și oasele; aveam nevoie de dragoste;
lângă mine era felinarul întâi cu chipul destul de opac 
ca o floare mai mare 
posacă
și nu învățase să țină luminătoarea lui față
apoi dintr-odată s-a pornit lumina în el și pe-afară
și s-a făcut lumină din noi și din ei și din felinarele de pe stradă
ca într-un basm;
Și mergeam pe sub păsări/ oarecum/ mai departe/ pereții de sticlă mergeau înainte/ și pădurile mergeau înainte/ de parcă am fi mers prin Dumnezeu/ ori printr-o duminecă mare
Felinarele se arătau frumoase pe sub frunzele-aplecate de laur 
luminând/aproape trupește/ în întuneric/trup luminător arătându-se/
basme se tot arătau prin întuneric frumos; cu oasele noastre le țineam amândoi să nu cadă,
rezemându-ne unul în altul;


Îți
ziceam
că ești dulce/ și că nu cunoscusem pe nimeni ca tine
te crescusem din os/ din sărut
te chemasem întâi;
mă umpleam cu lumini/ iar tu mă umpleai cu doiniță
pesemne eram și eu o pădure prea veche, cu tot felul de luminări mult prea albe
ghirlande/
podoabe de lemn/ și cântări/
cu durerile pe care nu le-aș fi căutat pe sub stele rotunde.


Mă
numesc
ca
pădurea
iar copacii sunt oasele mele
nu mai spuneți despre luminile care nu mai sunt pentru noi astăzi, felinarele s-au stins mai demult, nu mai spuneți
înțelegeți?  
este-o duminică dimineață
în biserica soarelui ne cântă un cor foarte galben.