Am strâns lacul de sânge proaspăt izvorât din ouă roșii,
Cât să vadă păcătoșii că pe munte-s lupi aleșii de iertat,
De acel crucificat singurul mai împăcat din toți Cristoșii,
Ce i-au ridicat strămoșii ca mânecile cămășii, din păcat.

Am vândut o Mare Moartă și un munte-nalt de gânduri,
Pe vioara din adâncuri unde notele sunt nuduri de amor,
Le ridic în jurul lor cu arcușu-mi răbdător eterne ziduri
Din cârduri de foi din scânduri ce le-a scris un muritor.

Mai să-mi rup șira spinării c-am pus tot ce am in spate,
Dragostea plătită-n rate și albinele-alungate din icoane,
Decebal și tu, Traiane,luați lumina de neoane din păcate,
Că -s cu frunțile-aplecate, agățate de tăcere în timpane.

Simt cum cresc flori de cireși sus pe ramuri de măslini,
Și spini pe fruntea unei pâini coaptă-n cenușa învierii,
Îmbrățișarea-i e arta invierii și-a iertării colților de câini,
În mâini, puțini pe cerul ăsta mai țin secretul îndurării.

Și-o luăm de la sfârșit noi doi pe-un munte de biserici,
Cu lupii mei datornici și încă dornici sa ne mai vadă zei
Îndrăgostiți de-atei și chiar de ei că-s răstigniți pe-aici,
Pentru păcate mici și miile de frici de noi și dumnezei.