Aici în tunel, lucrul cel mai greu de suportat era întunericul.
Era un întuneric, de-ți băgai degetele-n ochi.
Bezna asta era capabilă să te ducă până în pragul nebuniei.
Toată lumea de aici era profund marcată de lipsa de lumină
și unii chiar începuseră s-o ia razna pe motivul ăsta.
Ne zbăteam cu toții într-un cerc vicios.
Bezna îți crea un sentiment de insecuritate, care te zăpăcea de cap.
Și cu atâția zăpăciți de cap pe întuneric, parcă începea cu adevărat să ți se facă frică.
Toată lumea căuta cu disperare gura tunelului, să iasă la lumină.
Mai erau și unii începuseră să se învețe cu întunericul
și veneau cu tot felul de teorii d-astea ieftine:
Că dacă n-ai ochelari de soare, mai bine stai în banca ta și-ți faci de lucru prin tunel.
Cică, lumina de afară te orbește…
Bine, ziceau și ei așa, nu ziceau cu răutate.
Pe alții îi deranjau rău de tot prostiile ăstora,
că li se scula părul pe șira spinării și-i mai apucau și nervii pe deasupra.
În fond, nu erau nici de contrazis, nici de luat prea în serios.
Cel mai bine, îi lași în treaba lor și îți vezi de drum.
Ce-i aia, ochelari de soare, astea-s tâmpenii…
Dar ăia care au ieșit până acum din tunel ce-au făcut?
Au avut toți ochelari de soare?
Bătrânii ziceau că e bine să mergi, să-ți ții drumul și să lași tâmpeniile.
Dacă vrei să ieși din tunel, trebuie doar să mergi.
Nu contează neapărat în ce direcție.
Poți să ieși la un capăt sau la celălalt capăt.
De ajuns, ajungi sigur, doar să nu te oprești, așa ziceau.
Însă, pentru asta era nevoie să te lupți tot timpul cu oboseala.
Dacă te prindea lenea și nu mai aveai chef, adio, nu mai ajungeai la cap.


Iar eu unul, toată viața mea asta am făcut, am mers și dacă a fost să mă opresc vreodată, am făcut-o doar pentru chestii mărunte. Și numai atunci îmi aprindeam lumânarea iar luminița ei era singura mea bucurie de pe drumul ăsta nenorocit prin întuneric.
Așa am mâncat la lumânare,
așa am scris la lumânare,
pe toate le-am făcut doar la lumina lumânării.
Și întotdeauna cu grijă, să nu se termine.
Că pe urmă ce fac dacă nu mai am lumină deloc?
Dacă n-ar fi inventat cineva lumânarea asta, poate că demult aș fi abandonat drumul.
Flăcărica asta micuță a ei prefigura în mintea mea imaginea soarelui de afară despre care povesteau bătrânii.
În rest, tot timpul am mers, până a venit un moment care mi-a schimbat viața cât mai ramăsese din ea și a împărțit-o în două, înainte de el și după.
Mergeam așa cum am mers întotdeauna nici mai încet, nici mai repede, nici mai la stânga, nici mai la dreapta și la un moment dat a început să mi se pară că văd o luminiță în depărtare.
Putea fi luminița de la capătul tunelului.
Mie asta mi s-a întâmplat la o vârstă când nu mai puteam fi naiv.
Putea în primul rând să fie o halucinație,
putea să fie și o imagine falsă a ochilor mei obosiți,
putea să fie orice.
Dar putea să fie și capătul tunelului.
Mai ales că, dacă era să mă iau după semnele din ultima vreme,
întâi, luminița se făcea din ce în ce mai mare, pe măsură ce înaintam spre ea.
Pe urmă, am observat că de ceva vreme aveam tot mai puțină nevoie să-mi aprind lumânarea,
parcă totuși începea să nu mai fie așa de întuneric pe aici.
Și în plus, îmi făcea impresia că văd picăturile de apă care cădeau de pe tavan, păreau să lucească.


Numai că luminița pe care o văzusem în depărtare, nu a fost capătul tunelului.
A fost doar o perdea de apă, care se prelingea din plafon și făcea lumina să se reflecte din ea.
Și spre surprinderea mea, lumina venea de la mine.
Eu eram ăla care strălucea de-ți lua ochii. Pe mine mă reflecta.
Frate, și eu care în viață le-am făcut pe toate doar la lumina lumânării.
Și dintr-o dată, așa din senin, străluceam ca un ciob în soare…
Poate că pentru asta fusese nevoie să merg o viața prin beznă.
Ca să văd cu ochii mei cum lumina din interiorul tău te transformă și te face să strălucitor, chiar și sub domnia întunericului celui mai adânc.
Și eu, ce l-am mai bălăcărit și l-am băgat în toate alea, mama lui de întuneric...
De atunci m-am cam oprit. Ajunsesem mai bătrân decât bătrânii din copilăria mea, care te puneau să mergi și să nu te oprești până nu ieși la capăt.
Părea că destinația spre care m-au îndreptat ei era doar o chestiune de convenție, o graniță imaginară.
Capătul tunelului era posibil sa nu fi fost decât un pretext pentru tot drumul ăsta lung cât o viață de om.
Eu dintotdeauna mi-am imaginat ieșirea ca pe o schimbare radicală,
ca pe o linie care să delimiteze exact două situații una de alta,
interiorul tunelului de ce e în afara lui, unde se termina întunericul și de unde începea să fie lumină.
Și de fapt realitatea n-avea nici o legătură cu închipuirea mea.
Am înțeles și eu în sfârșit că ieșirea din tunel și capătul lui sunt două chestii total diferite.
Capătul tunelului era o chestie care era posibil ca până la urmă să nici nu fi existat cu adevărat. Dacă stau bine să mă gândesc, nu-mi aduc aminte să-l fi văzut măcar o singură dată trecut pe vreo hartă.
Iar ieșirea din bezna tunelului la lumină era cu totul altceva și părea să țină doar de o schimbare în modul de a privi lucrurile dintr-o altă perspectivă, să-i zicem, dintr-una mai luminoasă…