Suntem munții sortiți să nu se-ajungă
Și nici să se atingă cât cerul e-ntre noi,
Mințindu-ne-amândoi cu ruga învățată
De viată îngropată adânc în amândoi.

Prin ochii mei te-ai cuibărit și-n minte
Cu secole-nainte de-a mă simți de vină
Că-ți sunt ca o lumină născută să te scrie
Pe palma de hârtie, ținându-te de mână.

Așa-i rămas alături și-atâta de departe,
Culoare fără moarte pe tivul de batistă
A stâncii tale tristă, când orișice visare
E-o clipă de-alintare ce strigă că există.

Sărac am fost și-oi fi c-o singur-avuție,
Ca stânca asta vie, fir de nisip si vlagă.
Ce uneori se roagă că vrea numai odată,
În brațe ridicată, s-o țin să mă-nțeleagă.

Și încă stăm bătuți în cuie lungi de lemn,
Am devenit un semn pe stânca de cuvinte,
Dorința să te-alinte e-n mine și o scriu
Dar nu știu dacă ea își mai aduce-aminte.