parodie după „În fiecare zi...”

de Romulus Vulpescu

Adeseori ne batem pentr-un loc
Pe plajă,-nghesuindu-ne la mare,
Uitând că cei mofluzi, ce n-au noroc,
Ne zgârie mașinile-n parcare.

Ne vin idei – stând trândavi, doar în slip –
Să evadăm spre marea fericire,
Iar soața ne mai toarnă-n ochi nisip,
Când mai scăpăm prin preajmă vreo privire;

Ne perpelim la soare ca doi mici
Uitați pe jar, la picnic, pe grătare,
Dar este clar că așteptând aici
Nu vom pupa,-n mod sigur, vreo gustare.

Și chiar de-am fi mai goi ca la-nceput,
Pe-o insulă cu tainice himere,
Am refuza orice, căci prea acut
Gâtlejul prea uscat mai vrea o bere.

Plecăm apoi, lăsând gunoi în loc,
Iar pescăruși oportuniști, la mare,
Se-nvârt în aer și, de-avem noroc,
Rămânem și cu pete pe spinare.

(poezia originală)

În fiecare zi...
de Romulus Vulpescu

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deșert de disperare.

Ne amăgește lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o șovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un așternut posac,
Însingurați în doi, din lașitate,
Mințindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un târziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai știm că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deșert de disperare.