agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-04-30 | |
La cei 22 de ani ai mei, îmi croiam cu greutate drumul într-o lume care nu mă voia.
Pur și simplu, nu avea nevoie de tinerii ca mine. Avea în schimb nevoie de fete, de moși, de orice altceva, de noi, nu. Ca mulți alții, mă consideram a fi un rătăcit pe-aici și singura mea legătură cu lumea de unde venisem era barza care m-a adus. Ea m-a adus, ea să mă ducă înapoi. Nu trebuia decât să o găsesc și mai departe e treaba ei. Formula era cât se poate de simplă. Dacă am 22 de ani, privind retrospectiv, a 22-a barză m-a adus pe mine. Așa că am luat-o pe câmp, am numărat 21 de berze, pe a 22-a am prins-o. Cum, nu mai contează. Am prins-o și am adus-o acasă, spre disperarea părinților, a vecinilor și am impresia a întregii opinii mondiale. Că să-mi explice că berzele de fapt nu aduc copii... Că lucrurile sunt un pic altfel și mai complicate… Că tâmpenii… Că nu există nici Moș Crăciun… Barza făcea gălăgie, țipa din toți bojogii și încerca să scape. Chiar nu puteam să conviețuim în modul ăsta. N-am avut ce-i face și am împăiat-o. Și așa am început să locuim împreună, în ciuda vecinilor mei, a părinților, a rudelor, a prietenilor și, în fine, a întregii opinii mondiale. Barza m-a învățat, de când ne-am mutat împreună, să renunț la incertitudini. Dintre toți ăștia din jurul meu, doar eu pot să prevăd, de azi, ce va fi mâine. Pentru că știu cu certitudine că mâine va fi la fel ca azi. Și m-a mai învățat ceva, să renunț la amintiri, dacă nu vreau să-mi influențez viitorul. Teoriile astea le păreau, tuturor, prostești. Pe mine, cel puțin, mă considerau dus… Dar ei sunt nebuni, nu eu. Era o chestiune de timp să poată înțelege întreaga opinie mondială, că așa stau lucrurile. Trebuia doar să apară altceva care să le atragă atenția. Și parcă, dintr-o dată, toate s-au liniștit. Presiunea pe care întreaga opinie mondială o exercitase asupra mea, nebunul care locuia cu barza moartă, cum spuneau, dispăruse și era acum doar o amintire. M-au lăsat, în sfârșit, în pace. M-am prins, într-un final, că mă aflam într-un sanatoriu de boli nervoase. Prea erau toate colțurile rotunjite… Prea erau toți zâmbitori… Prea erau toți pereții roz… Prea erau toate nu știu cum… Însă, să fie clar, eu nu m-am mutat aici în ospiciu fiindcă aș fi nebun. Ci doar pentru că aici e singurul loc în care ne-au lăsat să locuim împreună.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate